Ovidiu Mihailescu, Dan Caramihai si Adrian Fetecau pun întrebari miercuri, 1 decembrie, de la ora 21:00, în cadrul unui spectacol oferit de Compania Teatrală ”VOUA”.

Intrare studenTească: 10 lei

În cei douazeci de ani scursi de la „ceea ce s-a întamplat în decembrie ‘89" n-am simtit niciodata mai acut ca acum nevoia unui spectacol de acest gen, nevoia unui „strigat", speram ca nu în pustiu, nevoia de a exprima o disperare care-i cuprinde într-un ritm accelerat pe toti cei care nu viseaza doar la o masina, o casa si patru - cinci aparate de uz casnic indispensabile.

Nu e vorba, asadar, de o frustrare materiala, ci una morala, o frustrare uriasa aparuta pe fondul lipsei de speranta. Marea „performanta" a celor care ne-au rostuit existenta în acesti douazeci de ani este omorarea oricarei sperante. Este o uriasă performanta, fara ghilimele de data aceasta, neatinsa nici de cei care ne-au tinut în teribilul lagar al raiului comunist. Atunci toti visam ca va veni momentul în care vom taia gratiile custii în care ne zbateam. Si, dupa „marea evadare" din decembrie, am alergat bezmetici în toate partile dupa iluzii desarte, pentru a reveni într-o colivie aurita ale carei gratii le simtim peste tot, dar nu le vedem!

Fostul disident sovietic Vladimir Bukovski, dupa ce a ajuns în asa-zisa „lume libera", a concluzionat: „În URSS aveam in fata noastra un zid gros de beton, dar, daca voiai cu adevarat, puteai reusi sa strapungi acel zid. Aici e vorba de un zid de vata care te învaluie de peste tot!" E clar, senzatia asta de neputinta nu e resimtita doar pe plaiurile mioritice!

Chiar si titlul spectacolului este inspirat dintr-un text al romancierului suedez Stig Dagerman. Celelalte cuvinte soptite în aceasta seara aparţin lui Matei Visniec, Marin Sorescu, Bob Dylan, Adrian Dohotaru, Andreea Damian, Rudyard Kipling, Danut Ungureanu, Carlo Alberto Salustri, Tudor Arghezi, John Lennon, Adrian Paunescu, Ovidiu Mihailescu si Dan Caramihai.

Cu Ovidiu si cu Dan am „conspirat" în spectacolele Grupului VOUA înainte de '89, cand încercam sa batem de fiecare data un cui în zidul de beton de care vorbea Bukovski. Ani de zile drumurile noastre artistice s-au despartit, crezand ca zidul s-a surpat. Dar, vai, ne-am înselat! El a fost reconstruit cu migala si parsivenie în forme nedefinite de vata.
Si-atunci cand am început din nou sa avem greutati de „respiratie", ne-am gandit sa ne unim din nou fortele artistice şi, ca pe vremuri, sa punem din nou întrebari. Pentru ca, asa cum spunea scriitorul englez Lawrence Durell: „Într-o bună zi, oamenii vor întelege ca numai artistul e în stare sa faca, într-adevar, ca lucrurile sa se întample. De aceea, societatea ar trebui sa se bazeze pe artist!"

Florin Chilian, un artist implicat foarte mult în viata cetătii, constata cu tristete, în stilul sau inconfundabil: „Prea multa prostie/ Doar ipocrizie/ Stati ascunsi în turma/ Trăiti la borcan/ Vieti de sobolan/ Vieti traite-n van!" Si pune, şi el, fireasca întrebare: „Cata lasitate/ Cata nedreptate/ Cat pamant în gura/ Cate sa-nghititi/ Pana va treziti/ Cat va mai mintiti?!"

Ca si Florin, care ne e bun prieten, încercam sa capatam raspunsuri de la dumneavoastra, cei care vreti mai mult decat un frigider plin. De la dumneavoastra care, suntem siguri, dupa spectacol, îl veti contrazice pe filozoful german, Friedrich Nietzsche, care afirma ca: „Moralitatea este instinctul de turma al individului!"
(Adrian Fetecău)